De dincolo se-auzeau voci. Un miros înecăcios de tămâie îţi irita nările. Am ieşit din dormitor. Uşa de la baie s-a deschis mai mult singură. Spălat pe mâini, ochi, pişare, căcare, spălat pe mâini, dinţi.
“Anghele, ce facem, îi lăsăm casa lu’ Dorina?”
“Nu ştiu ce să zic, femeie. Gheorghiţă nu-i de nici o scofală. Ceilalţi şi-au dus nevestele la casele lor, numai ăsta de 15 ani stă pe capul nostru.”
“Fetele zic să i-o lăsăm, că ele n-au nevoie. Dacă e să ceară ceva pe-ormă, se înţeleg la bani.”
“Nu, femeie, io nu le dau toată casa. Le las camerele din faţă şi după ce-om muri noi, se mută aicea.”
“Prea eşti pornit, măi, Anghele!”
“Taci, Mario! Lumea întreagă a ştiut şi noi înaintea tuturor că asta mică-i o de-aia!”
“Ai grijă ce spui, c-aude băiatul!”
“S-auză, că tre’ să ştie şi el! Auzi, tataie, mătuş-ta asta-i o pramatie.”
“Te bate Dumnezeu, omule!”
“Da’ mie mi-a dat-o, femeia lui Dumnezeu! Io primul sînt vinovat că e cum e! Ăsta a luat-o aşa, ca milogul. Doar n-o să-l pun şi-n capu’ mesei pentru asta. La mine la masă să şadă unde-l pun eu, la uşă, că acolo e locul lui. A stat ca trîntorul atîţia ani aici în casă şi o dată n-a zis şi el sărut-mîna, tată socrule sau sărut mîna, mamă soacră. Ce, n-are gură? Tot io tre’ să le zic şi Noapte bună, copii şi Hristos a înviat? Cristoşii mă-sii de treabă!”
“Bărbate!”
“Nici o vorbă! Anghel repară soba, Anghel pune ferestrele, Anghel tencuieşte, Anghel face canalizarea, da’ el ce pizda mă-sii e aici? Se uită ca viţelul la mine şi milogeşte ! Auzi tupeu. Mi-a zis alaltăieri, să vin să le fixez hornu’, că doar e casa matale. Casa mea şi cocina lor! Crede că dac-a luat-o pe Dorina, sînt eu dator să-i mulţumesc? A zis că stau zece ani aici ca să mai strîngă şi ei ceva şi uite c-au mai trecut cinci. Şi-acuma să-mi scoată ochii că au doi plozi la şcoală? Da’ cine i-a pus? Dacă te-apuci de copiii cînd n-ai unde să-i bagi, asta se cheamă că eşti neisprăvit.”
“Şi ce-oi vrea acuma, să-i dau afară din curte că n-au casa lor? Sînt copiii noştri!”
“N-ar mai fi! Ăştia nu-s oameni de înţeles. Pentru ei vorba nu e vorbă! Să nu-mi spună mie că n-au bani. Mănîncă la restaurant sîmbătă de sîmbătă, da’ nu poate să strîngă la ciorap? Le merge bine că nu plăteşte chirie? Mama ei de treabă! Ce fac cu două lefuri, că haine numa’ de la ăilalţi iau? Ce le rămîne mic la copii, dă-i şi cere! Şi dacă-l vezi, numa’ blugi-s de el! Ce-s mofturile astea? Io’s obligat să-mi fac pomană toată viaţa cu ei? Nu-i de ajuns că zidesc gratis biserica? La ce să lucru şi la popă degeaba? Nu vezi că nu mai am timp nici să tai frunze la raţe! Ia mai lasă-mă, femeie! Le-am găsit aici aproape casa de pă Izvorului. Le-am zis că-i ajut. De ce nu se duc acolo? Ce-aşteaptă? Să mor eu şi să rămînă aici?”
“Nu te mai aprinde, că vezi că începi să oboseşti.”
Şi tataia se suci spre mine: “Tu ce zici, nepoate? Ce să-ţi lase tataia: bucătăria sau camerele din spate?”
Nici n-am ezitat: “Eu vreau veceul, tataie!”
“Na, poftim, dacă-ţi baţi capul cu ăsta micu’!”
“Ia mai taci, femeie, că are dreptate!” – şi tataia mă sărută pe frunte. “Dacă nu le las veceul şi le dau camerele, unde se mai cacă? Tre’ să-şi facă omu’ veceu, n-are unde s-azvîrle ţucalul! Şi nici nu e loc să construiască altul. Doar la poartă. Da’ pe cine-ai văzut normal tu în oraş cu veceu la poartă? Bravo, tataie, ia tu veceul şi cerem taxă la proşti, că ăştia s-au gîndit unde să doarmă, da’ n-au unde arunca căcatul!”
“Vai, măi, Anghele, urît mai vorbeşti!”
“Lasă, Mario, că ştiu ce zic.”
“Şi dacă se cacă-n vie, tataie?”
“Numai proştii se cacă-n vie!”
“Păi şi ei nu sînt proşti?”
M-a bătut pe umăr şi m-a trimis la joacă. Pentru că ieşeam pe uşă, am mai prins o frază:
“Le dau ce vreţi voi, da’ veceul îl ţin pentru mine!”
Casa plină de agarici, care mai de care mai evlavios şi cu mecla pleoştită, că-mi venea să râd. O cohortă de femei căra coşuri pline cu rânduieli, lumânările pâlpâiau prin toate colţurile. Se mutase a dracu biserică-n apartamentul nostru de două camere. Ce să fac printre atâţia străini decât să mă strecor? Sufrageria o făcuseră altar, dormitorul mi-l ocupaseră cu farfurii şi prosoape. Nici măcar doliul de la uşă nu m-au lăsat să-l bat în cuie. Morţii mă-sii de viaţă!
“Alo, Ossule, ce faci, frăţie?”
Eram în vacanţa de iarnă şi dădeam cu Bogdan telefoane. De cele mai multe ori la nimereală, ca să rîdem, la cîte-o doamnă Oaie sau Labă (făcusem o pasiune pentru cartea de telefoane). În după amiaza aia, ni s-a pus pata pe Ossu’, bucureşteanul cu bunicii din blocul 13.
“A murit Cristi, bă!”
“Ce, mă? Cum a murit?”
“Ne jucam fotbal pe heleşteu şi s-a spart gheaţa. A căzut în apă şi a rămas înţepenit dedesubt. L-au scos a doua zi pompierii.”
“Fugi de-aici! Cînd?”
“Acu o săptămînă. L-au îngropat joi. Am făcut şi poze.”
“Ce zice, ce zice?” – îl trăgeam de mînecă pe Tasse.
“Cică nu crede, zice că e o glumă de-a noastră.”
Glume făceam destule, că n-aveam altă treabă. Pe o colegă, Pufuleţ, am anunţat-o – tot telefonic – că m-a călcat maşina după o noapte de beţie (puţoii, la primele beri) şi că aş fi la Reanimare. De unde să ştim că va veni cu mă-sa de mînă la spital cu un pacheţel? Nici prin cap nu ne-a trecut că după telefonul ăla, fata se va certa cu asistenta de la Judeţean, că sigur a fost internat colegul ei accidentat de maşina poliţiei. Altă dată, ducîndu-ne fără chef la şcoală, am răspîndit zvonul că la Berca, ăsta cică e un orăşel la 20 km de Buzău, s-ar fi produs un mare incendiu: “N-aţi auzit la radio? Ard sondele!” A intrat profa de engleză, a început ora şi brusc s-a pornit să plîngă Dolores în prima bancă. “Să se ducă cineva cu ea la cabinet! Ce-i cu tine, Popeasco, te doare păsărica? Ţi-a venit ciclul, fetiţo?” Am sărit amîndoi, am luat-o de mîini, numai să ieşim din ora ştirbei. “Ce-i, măi, Cătălina?” “Aţi auzit voi că ard sondele la Berca?” “Da, e nasol rău, au ars şobolanii ăia ca-n crematoriu. De ce?” “Tata lucrează acolo…”
Cu Ossu n-ar fi ieşit nimic dacă în minivacanţa de primăvară Bogdan nu se ducea la bunicii ăstuia. Uitasem de glumă, aveam alte treburi : casetele cu dedicaţii pentru fete.
“Aşa e, Bogdănele, prietenul tău cu ochelari a murit în Heleşteu? Mi-a zis Teddy, cînd s-a întîmplat?”
Cine se gândea că Ossu duce vorba mai departe? Şmecheru’, vroia să-l scoată mincinos pe faţă! Numai că Tasse a jucat tare. “Da, domnu’ Mihai, a murit în decembrie.”
“Bă, să nu ieşi pe teren, că a venit Ossu!”
“Şi?”
“N-a rămas c-ai murit? M-a pus faţă cu tatai-su.”
“Să-mi fut una! Bă, da’ mîine intru la masă…”
Concursul de tenis de masă, atracţia cartierului după campionatul de fotbal dintre străzi, stătea să înceapă. Ţintarul se trăsese. Şi dacă la fotbal nu prindeam locul de titular, la ping pong aveam speranţe să trec de grupe. Opt grupe şi pe-urmă optimi, sferturi, semifinale şi finale. Fetele se suiau pe gărduleţ să ne facă galerie. Jucam pe două palete chinezeşti şi un fileu. Plus mărunţişuri. Cum să pierd o ocazie ca asta? Mă antrenasem în sufragerie, jucînd cu peretele, în campionatul de să nu cadă mingea: Ion Bîtaru -Toma Alin, Ion Bîtaru – Toma Alin, nume la întîmplare, jumatea roşie-jumatea albastră a paletei, o dată unu, o dată altul, pînă se spărgea mingiuţa. Abia la anul mă mai întîlneam cu o şansa ca asta.
“Treci cu el mai încolo pe la mine.”
“Cum să trec pe la tine dac-ai murit?”
“Îi zici că am un frate geamăn, vezi ce bagi. Pun doliu la uşă şi înflorim pe loc.”
“Crezi că ţine?”
“Nu-şi dă seama dacă vede portretul îndoliat.”
Am tăiat un batic de-al mamei şi-am pus, pentru prima dată, doliul deasupra uşii noastre. Apoi am colorat ca ramă cu o carioca neagră o fotografie.
“El e Ossu” – începu Bogdan prezentările, împingându-l în faţă. Ossu înclina din cap şi îngâna, mai mult pentru el, condoleanţe.
“Adrian, fratele geamăn al lui Cristi.” I-am strâns mâna, după care am intrat în cameră după haine. Stăteau amândoi în prag şi Bogdan îi tot dădea amănunte despre înmormântare, îi arăta doliul, vorbea rar şi apăsat, întrebându-mă din când în când dacă sunt gata. Ossu, pătruns de importanţa momentului şi de asemănare (“Băi, da ce seamănă”), îşi aducea aminte de întâmplări comune, ca atunci în noaptea cînd am rămas singuri la Tasse şi jucam remy pe balcon şi s-a supărat Bogdan şi a aruncat scrumiera de la 5, a coborît s-o ia şi cînd a văzut lanterna de jos îndreptată spre noi Ossu a strigat că se pişă pe el şi chiar s-a pişat de la etaj, doar că lanterna era a sectoristului, care nu s-a prins că ăsta chiar se pişă şi ne-a dat mustrare… de după uşile albe ale dulăpiorului râdeam de mă prăpădeam. Scoteam pe furiş capul să le văd mutrele serioase (cum oare se-abţinea Sică?) până când n-am mai rezistat şi-am ieşit cu gura până la urechi de după paravan. Benga nici n-a ştiut imediat cum să reacţioneze, încerca să priceapă ce vreau, să prindă un gest complice. Ossu se dădu un pas înapoi şi punea totul pe seama durerii. Îl privea întrebător pe Tăsel care, nesigur, îi confirma îndoiala. L-am prins la piept şi l-am zgâlţânat printre hohote :
“Bă, Ossule, sînt eu, Cristi !”
Nici măcar nu mi-a dat mâinile deoparte. Era ţintuit, convins că vedea un nebun. Degeaba am rupt fotografia indoliată.
“Cristi a murit, Adriane, l-au scos cu pompierii din heleşteu. Îmi pare rău. “
“N-a murit nimeni, bă !”
“A fost o glumă” – se descătuşă Tasse.
“Cristi a murit, ştie şi tataia c-a murit” – arăta semnificativ spre doliul de dincolo de prag.
Ne ţineam de burţi, cu ochi deja pişaţi de atâta râs bolnav. Bogdan gesticula. Că mai mult nu putea, iar eu căzusem în genunchi. Ossu se benocla când la noi, când la uşă. Îngrozit. Mai târziu ne-a spus că a crezut că-nnebunisem de durere. Când am dat să-l iau în braţe, a luat-o la fugă pe scări. L-am prins abia la trei, sărea treptele câte două. După o jumătate de oră de explicaţii şi o îngheţată la pahar l-am convins că nu se-ntâmplase nimic. Haleam îngheţată, râdeam cu poftă, viaţa avea haz, eram la mama naibii, în centru, în Piaţa Daciei, intrasem în Anticariat să mai ciordim ceva. Şi mi-am adus aminte de doliul de la uşă. I-am lăsat fără o vorbă. Am fugit cât am putut de repede spre casă. Am şi alunecat la un moment dat, m-am julit destul de urât la genunchi. S-ajung înaintea mamei. Mă încurajam şi alergam cu ochelarii în mâini, să nu-mi sară. Aproape plâns. Norocu’ a fost că mama s-a dus să plătească întreţinerea. A intrat la cinci minute după mine.
“De ce eşti aşa transpirat ?”
N-a mai aşteptat să-i zic ceva, a luat-o spre baie, să se schimbe. Mă durea rău julitura. Nu mai conta. Scăpasem de data asta. Cu doliul ascuns în ciorap.
“Vreau să-i bat legat la ochi !” le strigam fetelor. Ferarri nu m-a lăsat mai mult de două mingi. “Opelică, ce-i cu tine ? De ce te legi la ochi ?”. Credea că mă scrântisem.
Turneul a ieşit mizerabil, n-am câştigat nici un set. Mă durea-n pulă de ei. Dintr-odată, îmi venea să-i privesc doar prin pânza aceea înfiorător de neagră. Fără să conteze de ce mai zic şi de câte şuturi îmi iau pentru asta.
“Du-te să-l vezi. I-am pus totuşi costumul maro. Prea-i plăcea. L-am spălat cu doamna Andra. O mică problemă cu ochii. Nu-i putem închide de tot. Nu se-nchid. A, uite, dă şi tu telefoanele astea” – îmi pasă o listucă, una din cele trei cu care intrase în sufragerie cu o noapte înainte. Centrat, cu majuscule, am citit INVITAŢI. Cei subliniaţi intraseră în finală. La parastas.
Dar iată cum a fost… Pe campanii
CAMPANIA 1
Carte şcolară (Caiete, Memoratoare, Testări naţionale, Olimpiade şi concursuri)
CAMPANIA 2
Postere, pliante, hărţi, calendare, albume foto, pungi de cadouri
CAMPANIA 3
Busturi din plastic, ipsos, breloace, lănţişoare, bibelouri, candele, icoane
Suntem cei mai buni în ceea ce facem. Pentru că suntem singurii agenţi prin şcoli. Visăm noaptea cele mai scurte trasee, cum ajungem în 10′ de la un capăt la celălalt al oricărui oraş. Scoate-ne la hartă, dom’le, hai, îţi dă mâna? Humanitas-ul, Corint-ul, Polirom-ul, All-ul, Paralela 45. FRECŢIE! Se dau mari edituri, SUNT, în felul lor, ca brand, pula mea, da’ habar n-au cum se vinde cartea prin şcoli. Habar n-au ce-nseamnă un discount de 30.000 pe carte, cum e să vinzi mia de iconiţe cu Nichita într-un liceu forestier. Lucrează normal, cu sistemul clasic prin librării. Lăbărie! Să ne vezi la raport. Librăria pe roţi. O mie de cărţi pe zi, media normală-n sezon.
Tovarăşă comandantă de detaşament, grupa a patra, cu un efectiv complet de şapte pionieri, e gata pentru începerea activităţii. Raportează comandant de grupă,
CRISTIAN
George, Vlad, Nicu, Gellu, Mihai, Joe
GENERAŢIA DE AUR a agenţilor CARTE & stuff. Unul şi unul. Agenţi adevăraţi. Sclavi pe cinste. Copiii comunişti învăţaţi cu puţin. Hamali răbdători să le vină rândul la fericirea banului negru. Un pat, o masă pe zi, un acoperiş deasupra capului. Fâtiţe plecate, stiluri diferite. Vechea gardă. Pe cale de dispariţie. Asta haiducie!
Câte şcoli avem azi?
Şaişpe!
Iar sărim masa. O să mor de ulcer, visul meu de-o viaţă.
Suntem în Matrix, frate. Începem?
Hai. Tu pe română, eu cu celelalte. Le săltăm din oră sau aşteptăm pauza?
Ai băut bariu şi te-ai căcat alb? Mergem peste ele, 3 minute pe aviz. La 4 vreau să mănânc ceva. Nu vezi că din două beri sunt expirat? Facem un ping pong şi p-ormă borâm împreună. Chestii sovietice. Ce zici?
Bate una spre şcoală. A-ntârziat. Bagă tare! Poate-o prindem.
Păpuşica aia cu dinţi de lapte? Papacioaca lu’ tata, mânca-mi-ai sexul, lasă-mi mie paţachina, o bag eu cu botu-n pulă!
Oops.
Ce, nu crezi? E cuminţică, frumuşică, îmi place despre ea. Uite ce bot are, zici că-i şobolan. Ştii ce muie-ţi face asta?
Poate ne-aude.
Bă, dacă nu ţi-a zis tac’tu, ascultă la tac’tu aicea. Bărbatul e bărbat peste tot. Dacă pică gaură, dă să intre. Asta-i regula. Dacă nu te bagi, cum să ţi-o ia fata-n gură? Ce beleşti ochii ăia de ponei? Scoate cărţile alea din porbagaj şi lasă-mă pe mine. Dacă nu iese asta cu noi diseară şi ne ia şi suta de cărticele să mă scuipi între ochi şi să-mi scrii pulă pe faţă cu pixul.
Cu roşu?
Na, că se simte admirată. Uite ce talent are-n ea, să fac spume, vezi cum îşi mişcă amestecătura? Uită-te, la buci, ce dracu! Dă-le-n mă-sa de cărţi! Rujată, ojată, belită-n cur! Ah! O fi rasă la pizdă? Fă, cum ţi-e lindicu’? Rozaliu? Mov? Stafidit?
Să fiu gata? Să-mi trag blugii şi să mă echipez corespunzător? A, da, ştiam de două zile ce voi îmbrăca la momentul potrivit. Raiaţi, nu, reiaţii e corect, dar sună mai bine raiaţii. Nou-nouţi. Să se asorteze cu adidaşii albi cu talpă neagră, bulgăreşti, şi cele trei tricouri cu înscris: Cannibal Corpse (un cadavru descompus, cu o pulă jumate viermi, nu ştiu câţi şi-ar fi dat seama că-i pulă), Death (cranii din profil şi turul european datat), Cemetary (Sundown, dintr-adins pentru ziua înmormântării, simplu, cu litere portocalii). Puştisme.
Pizdim şi noi pe careva la rockotecă?
Cinci la unu pentru chizde, îţi dai seama. Vin alea de la Haşdeu şi umplu sala. Ne facem safteaua!
Să ne fi văzut în faţa oglinzii. Nişte puţoi.
Te-ai ras la pulă, Miule? De ce râzi?
Ce faci, bă, cu-atâta gel?
Să-mi iau geaca de piele?
Mergem câte trei după o sâmbătă obişnuită. Patru filme la video. Acţiune, Comedie, Oscar şi pornache. Un pepene şi cinci oale de floricele. La agăţat puştoaice. Cu tricourile de concert şi blugii de Bucureşti. Prezervative la piept. Le-a folosit careva?
Cu două beri la bord şi cu una în mână intrăm pe ring, dăm din cap de ni se lipeşte chica de piele. Ne zbâţâim, cerem greucene. La trei mese mai încolo nişte oldies. Zeppelini obosiţi. Arată cu degetul la emblemele nostre cu Master. Uite că bagă death. Un-doi-trei, ne-am pişat pe ei! Gata cu fieru’ vechi în noaptea asta. Pe unul îl şi ştiu, e George, cică fan Floyd. De unde Floyd pe capul lui? Mă băgasem odată pentru el cu depeşarii pe Voinţa, că prostu’ venea cu geaca de blugi la fotbal, să-l înjure băbăciunile de după gard. Acum face pe tăticu’. Uite-o şi p-aia! Mişto tricou cu Metallica, n-am mai văzut modelul ăsta, e unguresc? Fix la One se bagă-n mijloc. E plină de căcaturi albastre, obiecte promoţionale. Insignă cu Justice, emblemă cu blacku’, ţinte. Poate ne descărcăm puşcoacele, Tăsele! Ce-i bagă Hammett în chitară, frate! Aşa, Lars, arată-le tu! Mamă cum dă din cap. Îi iese borşu’ pe nas, da’ nu se opreşte până nu termină Hetfield. După ea, la budă. Acum e momentul. Scoală gazdă din pătuţ, c-a venit vremea să fuţi! Care intră? Hai! Stăm ca la sorcovă. Ne ia ori nu ne ia? Ce te-nfigi? Uite-l şi p-ăla cum borăşte pe pantaloni. Iese apă pe sub uşă. Futu-i, nu mişcă! Ce ne facem? Cheamă dracu’ pe cineva! Pe cine? Cheamă,’n pula mea, pe cineva! Nu mai ţipa, c-aud! Du-te, bă, tu! Ce-i, copii? S-a-ntâmplat ceva? I-am arătat-o pe aia lipită de tron. Leşinată. E cu voi? Nu. Atunci PA. Şi intră ditamai geaca de piele în veceu. Phai, cum să fuţi moarte?
Noapte de căcat. Luăm crâşmele la rând. După hartă. De două luni lucrăm la o hartă a bodegilor oraşului. Bem poşircă pe principiul că e mai bine să ne săturăm de pe-acum, să nu ne-apucăm la alte vârste. „La măgarul tăvălit” e prima. Chiar la bariera Ploieşti, lângă cimitirul eroilor sovietici. Urmează „Vulturul Ilie”. E aşa de mare Buzăul astă că-l faci de la un cap la altul în 30 de minute şi beat criţă. Ce te pişi pe uşa bibliotecii? Se pişă din mers, cu pantalonii-n vine.
Cred că se trezise-n Miu ura. În fiecare an îl pusese proasta de dirigă să împrumute 100 de cărţi pe fişă. Ca să nu-i scadă nota la purtare, că avea pleată. Mama lor de javre! Bă, dacă se face unu din voi profesor, să predea naibii fotbal sau muzică rock! Vă rog eu.
Mergeam spre „Nirvana SRL”. La gară, chiar înainte să ne uităm cum trec mărfarurile. Mai ţine-te, că n-o să-ţi mai vină pişarea pe pasarelă! Era o adevăratî plăcere să te pişi în jos, pe bezna aia.
Când ne-am întors pe bulevard, ţac, minune. O dacie-nfiptă-ntre doi castani. Parcată, nu lovită. Fix între doi. Parcă picase dintr-unul, că, altfel, n-avea cum să intre. Ce chestie! Miu însă abia-şi trăgea fermoarul, iar Tasse scuipa de zor după ce descoperise cum se fabrica rom-jamaica în baru’ nostru favorit. Futu-vă-n Nirvana voastră! Cu şomoiogu-n cadă se-amestecă, bă? Îţi dai seama ce ordinării băgăm în maţe! Caisată, vişinată, cine-n vecii vecilor mai bea din troaca aia!
Dă-le-n pula mea de dacii!
A doua zi n-am mai găsit-o. Iar ăştia doi nu-şi aminteau decât că borâseră toată noaptea. Borâsem şi eu, dar cu gândul la alb treişpele proptit între castani. Stăteam cu dicţionarul de latină-n mână şi-l copiam, da, îl copiam pe o agendă, că nu-mi permiteam să arunc banii de casete pentru un dicţionar. Ajunsesem la B, era cald al naibii, la mese nu se mai întâmpla nimic după ce Doru se mutase din oraş. Mă gândeam cu ce naiba îmi umplu anii, că până la 30 mă plictiseam. Abia aflasem de ce-l tot găsesc pe Spartacus spălând chiuveta (m-a rugat să nu spun că e un fel de cod după labă), încercam să-l conving pe Ossu la telefon că Buzăul nu e în Moldova şi chiar dacă ar fi, asta nu-seamnă că e mai deştept şi că nu m-aşteptam la glumiţe de doi lei din partea lui, dar repeta ca un papagal :”eşti moldovean?”. Ei, bine, în câteva săptămâni am învăţat cam toate jocurile de cărţi, devenisem chiar bun la whist şi whist colonel, jucam canastă cu remi seara cu mamina lui Cosmin şi timpul era o lambadă idioată, dată la maxim de analfabetele de pe palier. Ana se mutase, îşi găsise pe unul, viaţa mi se părea din ce în ce mai lungă şi mai de căcat, aveam un singur prieten, Toby, căţeluşul de pluş pe care mi-l puneam sub cap când citeam. Universul fotbalului cu pietre, nasturi, melci şi peniţe devenise o civilizaţie dispărută, nu mai avea farmec să spun poezii la telefon, să-i vrăjesc colegele lui Vali, să zic, să nu zic, nu-mi făceam labă, mi se părea o prostie simplul fapt că-şi botezaseră-n grup puţele, pe Miu cică-l şi cam durea Bubiţă, iar când ascultam cum îşi citesc jurnalele alde Ghiorica şi Năsturaş nu scoteam un sunet la textele false, de vinilin, vieţi la înlocuitor. Ziceau că scriu literatură, dar nu citeau nimic în afară de porcăriile din manual şi comentariile din maculatoare. Ştiam că mint, nu se jucaseră decât cu păpuşi, le dădeau cu ruj şi le spălau de trei ori pe zi, nicicum ce scriau acolo şi ziceau că li se-ntâmplase.Măcar imaginaţie să fi avut! Ai mei au rămas uimiţi când i-am întrebat cum o fac, ce-nseamnă asta, dacă e mai bine să stea bărbatul deasupra sau dedesubt. Se uitau cam cu frică. Mă închideam în cameră, nu mai puneam întrebări, nu mai căutam răspunsuri, pierdeam vremea uitându-mă la pozele cu scriitori decupate din almanahuri,(„Ana tu cunoşti vreun scriitor?”) fel de fel de nume pe care nu ştiam dacă o să le şi întâlnesc, parcă asta mi-am pus în gând când am suflat în lumânările de la tortul din acel an. Când s-a transferat Ana, am plâns ca după un mort. Bărbati-su era gelos pe un puşti, abia a lăsat-o să vină. Mă mângâia pe obraz: „Să ai grijă de tine! O să mă gândesc la tine.”Urăsc despărţirile, de-atunci mi-am jurat că prima relaţie de dragoste va muri zilnic, că prima fată cu care voi fi va primi la fiecare întâlnire câte două flori, să-nveţe să nu mai sufere când voi pleca după Adnana. Nu ştiu de unde-mi năzărise numele ăsta, unde l-am găsit, cum am dat de el, poate-l visasem, cine mai ştie, cert e că puteam paria că-ntr-o zi o voi găsi pe Adnana.Să fi fost Adnana din „Toate pânzele sus” şi nu-mi dădeam seama? Tot ce se poate. Cred că asta mă ţinea în viaţă. Plus, evident, casete cu cărţile lui Cioran înregistrate la combină, în după-amiezele când, deşi proşti, vecinii păreau încă simpatici şi neputincioşi, ca toţi oamenii care nu îndrăzneau să inventeze vreun joc.
ştii să mergi pe bicicletă? dar să te dai pe role? ai schiat? patinezi? cânţi la vreun instrument? ai voce? spune-mi ceva. ai căzut din leagăn?(Simona Popescu e nebunatică, se dădea cu leagănul peste cap…br, pişpirica) Ai tras vreodată semnalul de alarmă? călătoreşti fără bilet de autobus? ai vise care se repetă? porecle? îţi place mâncarea de gutui? Câte animale de casă? porţi sutien? ce colecţionezi? Aştept mesajele tale ca pe o pâine caldă. Mi-e foame, hrăneşte-mă şi înmulţeşte-le!
Dacă vine razia şi-o să ajung iarăşi pe străzi? Dacă ultima pereche de blugi se va rupe, ca toate celelalte, între picioare, dacă tocmai când mă voi prezenta la nu ştiu ce interviu o să-mi ghiorăie maţele, dac-am să rămân singur şi nimic şi nimeni?
De-o săptămână visez că-mi scot mobilul, îl pun pe silenţios şi-ncep să vorbesc singur prin mulţime. Nelimitat.
11 mai, 15:43
m-am aşezat pe bordură. Mă uit la cer. Te privesc.
M-am tras turceşte pe marginea patului. Poziţia preferată. Numai a mea. Dormitorul, cum îl lăsasem. Mogâldeaţa îmi tot căuta cârja cu îndârjire. Mâna mea moartă. O storcea ca pe-o lămâie. Se-nroşise, naibii. Stătea pe ea? Doare! În definitiv, nimic nu mă luase prin surprindere. Poate doar ora prea matinală, de salubritate în acţiune.
23 aprilie, 03:34
vai de mine, dar e îngrozitor, nu mai vine nici un mesaj. poţi să-ţi imaginezi aşa ceva?
Când am coborât la maşină, s-a pornit filmul. El, schilod şi neras, tras deoparte, cu picioarele încrucişate, sub salcia tunsă din faţa blocului, mârâia printre dinţi. Câţi vor fi rămas: “Paştele mă-tii de nesimţită!” La trei paşi (am reconstituit scena după o săptămână, de-asta îmi dă mâna să fiu aşa exact), lângă uriaşul coş rotitor, nevastă-sa, că prea-şi permitea să se hlizească de moaca scârbită a scobitorii, cu mătura sub braţ, se pişa crăcănată. Strada pustie. Vedeam prin pabriz cum jetul de sub fustă pişca asfaltul. Mustăciosul se trase hacana, spre semafor. Băgasem cheia în contact şi motorul duduia în creier ca un râs idiot de ţigancă: “ce-i, bă, dacă-mi vine?”
“Avem timp, la 8 mergem după sicriu. Încearcă să fii şi tu gata. Coboară să încălzeşti motorul.”
“Doamna Gina, vă rog eu din inimă, lăsaţi pe Cristi la înmormântare. Vreau să ţie de sicriu, că ăla micu’ al meu – Dumnezeu să-l ierte, mititelul, îl iubea doamna Gina tare de tot pe băiatul matale. Am chemat pe puşti şi vine tot blocul.”
Doar ce i-am spus de mai multe ori mamei că nu vreau să particip, se-apucase să-i promită lui domn Sile că da, viu, cu condiţia să nu stau mult. C-aşa-i mama, nu ştie să zică nu. Abia se ţine pe picioare de oboseală, când sună vreo cufurită la doişpe noaptea că are febră, se duce, lasă somn şi se duce s-o liniştească pe proasta de la capătul oraşului!
Suzală al III-lea, cum îl porecliseră pe mezinul lui Sile, a apărut abia în toamnă la masă. L-a adus Bebe, frati-su, portarul nostru titular. Nu prea-l băgam în seamă pe ţânc. Ne pregăteam de campionatul de fotbal, puradeii nu prezentau interes. Adiţă apărea cu sfinţenie seară de seară la măsuţă, se aşeza sub o bancă, în cur pe ciment, şi urmărea discuţiile şi disputele, rozându-şi unghiile. Singur Doru mai avea obiceiul scârbos. De-asta se şi înţelegeau. Unghiile lui Doru, lungi şi cu mult pământ sub ele, nişte copite, i le-a ros Suzalică într-o seară după un pariu. Atât ştiam de el.
L-au găsit mort în lift, căzut în gol de la etajul şapte, după ce deschisese uşa cu cheia specială pe care o foloseam când se oprea curentul şi-i scoteam din beznă pe ghinioniştii blocaţi între etaje. Lecţia cu deschisul uşii de la lift o învăţasem de ţânci, încă înainte să fi înţeles cum se lua pâinea pe cartelă (juma’ de pâine de persoană) şi unde e sifonăria de la Crâng. Nu era unul să n-aibă habar s-o facă, fie că-şi scotea un scaun din casă ca să deschidă, fie că se ridica pe vârfuri. Tocmai de aceea a rămas un mare semn de întrebare cum de nu şi-a dat seama că liftul nu se oprise la şapte, ci mai sus. I-au cusut craniul, se dăduse pe din două de la buşitură. Variante au circulat printre pici. Cică era tare supărat pe Anemona, gagica lor, că-l pupăcise pe Mihaiţă într-o seară. Şi Suzalică i-ar fi spus c-o s-o pedepsească. Greu de crezut să fi fost altceva, mai ales că pizda e bine mersi măritată, şi o doare-n spanac de pedeapsa rozătorului.
Dom’ Sile muncea la punctul termic. Bărbat pricăjit la 40-45 de ani pe-atunci, acum e posibil să fi murit, pentru asta nu bag mâna-n foc, tipul clasic de beţiv liniştit cu băşini la purtător şi bancuri răsuflate: “dacă vă atacă hoţii şi vă cer banii sau viaţa, nu fiţi proşti, ziceţi – Ia-o pe nevastă-mea, că e viaţa mea!”Te pomeneai cu el la leagăne, de-ţi stătea-n gâtu mă-sii pe cap cu povestea vieţii pe care o ştia toată gaşca. Cum a întâlnit-o pe biata Lenuţa în cimitirul din care fura flori să le vândă în piaţă (când nu se băgau ţiganii) şi a răpit-o de la nişte părinţi căpcăuni, care-o băteau cu coada de matură şi tot tacâmul. Ne mai învăţa nişte înjurături, frecţie, şi lipăia în zig-zag spre casă. De cele mai multe dăţi n-ajungea decât până la colţ, la barul lui nea Fănel, la una mică şi rămânea după 10-10.30, când intram noi în bloc. Ne-nţelegeam bine cu domn Sile şi îl luam drept scuză pentru întîrziere; ”l-am ajutat pe dom’ Sile să intre în casă” – strigam la mama, nervoasă că am ajuns la 11 şi înăuntru. Nu de puţine ori a adormit (sau a dormit, numai el ştie) în lift, că dacă-l prindea unu noaptea, când se oprea iarăşi curentul, rămânea acolo pînă dimineaţa. Om simţit, de ce să mai bată-n uşa de fier să scoale blocu’ la ora aia?
Cînd l-a lovit năpasta cu plodu’, i-a lipit poza pe uşile de la ghena fiecărui etaj, a plătit pe cineva de la Viaţa Buzăului să scrie despre nenorocire (să-l bage-n spital pe ziarist, nu alta, că nu i-au pus poza băiatului pe prima pagină, noroc cu sectoristul). Ce mai, ne-a fotografiat color cu mortul, a băgat o groază de bani în fanfară şi pomană. I s-a pus pata să ducem noi, copiii, sicriul din bloc până jos la carul mortuar.
N-am avut ce face. M-am dus. Sufrageria ghiftuită de curioşi, plozii se chiorau, cu lumânări în mâini la taica părintele, care arunca în aer cu fumigena lui enormă. Femeile boceau la fiecare “D-zeu să-l ierte!”(deşi Sile urla ca apucatul că prâslea moare nevinovat, mai bine murea Bebe, îi căra ăstuia o palmă pe după ceafă, că măcar apucase să facă prostii la cele treişpe primăveri). De-atâta înghesuială şi căldură (prin august) ajunseseră să-şi dea coate la-nchinăciuni, chit că mulţi, dintre cei mari, îşi făceau semnul crucii cam cu stânga. Sau eram prea ameţit.
Ne transpiraseră palmele. Ne-am opintit şi am săltat sicriul, futu-i, de pe masă. Beleaua a venit cum am ieşit din apartament, când, lăsînd greutatea mai mult pe faţă, Florinel s-a dezechilibrat. I-a dat drumul. Blestemăţia cu Adiţă cu tot s-a rostogolit pe scări cam la 7-8 trepte, prăvălindu-se cu fundul în sus peste ghivece. De tot râsul. Ne-au împrăştiat zbieretele mă-sii şi înjurăturile părintelui, care se grăbea al dracului la o nuntă (“grijania ei de viaţă”, “paştele mă-sii de copil!”, Florinel sau Adiţă, n-am înţeles – şi mai erau, dar numai pe-astea am apucat să le scriu acasă, că l-a luat Sile la pumni). Până şi paşnicul Sile ne-a luat la rost în bulibăşeală, după ce l-a mai afurisit pe popă, că-i băgăm îngeru’ cu creierii vraişte în pământ, c-a dat deja două sute să-i coasă capul…
Mare brambureală. M-am strecurat cum am putut prin puhoi şi am urcat în fuga mare câte două trepte deodată acasă. Cu uşa închisă şi lanţul pus, m-am aşezat tremurând vinovat (şi mie mi-a alunecat din mână magaoaia, şi eu am văzut terciul dintre ghivece şi am râs că-şi pierduse popa candela de nervi) sub icoana din dormitor, rugându-mă, naibii, cu lacrimi pe obraji, în genunchi la Maica Domnului să nu mă mai facă mare, ca să nu mai duc în viaţa mea sicrie.
Se pare că m-a ascultat. Mi le-au dus alţii. Ce uşurare!
B-dul N. Bălcescu, de la Palatul din Piaţa Daciei, până la Crângul din extremitatea vestică a oraşului, este o alee full de castani umbroşi întinsă precum o bancnotă veche de-o sută, plină de promisiuni şi de praful discret din aer. De aici – se spune – începea Codrul Vlăsiei, care-ar fi ţinut chipurile pân’ la Bucureşti. Dincolo de ruina Cinematografului Tineretului, colţ cu fosta Karl Marx, o clădire revopsită cincinal cu alb murdar stăpâneşte cartierul de case din spate. E Casa Albă, prefectura, locul unde se înălţau, în parcarea de vizavi, schelele pentru tribuna oficială de 23 August. Strada defilării neschimbată de cinşpe ani. Spre Poştă, lângă fosta alimentară Camelia rebotezată Avantaj, Casa de Cultură. O inutilitate. Mamuţii construiţi în Tranziţia prelungită stau să cadă ca nişte plombe de ciment. Doar partea Crângului pare sigură. Cutremurele au trecut cu bine peste Muzeul de istorie, fostul Liceu de fete, astăzi şi sediul unui oarecare teatru. George Ciprian. Şi n-au afectat prea tare cele zece blocuri turn, de nouă etaje, ridicate prin ‘60, ţepene, deşi tot mai decolorate de ploi. Între ele, generoase spaţii verzi – mai nou – micşorate de bisericile răsărite prin parcări, bănci de lemn multicolore şi mormane de piatră, statui. Peste drum, ascunse de crengile verzi, pătrate de beton de patru nivele. Nici ţipenie de om. Cei mici dorm alături de bătrâni, iar tanţele şi costeluşii lor muncesc cu drag şi spor. Produc, se reproduc, duc în cârcă urbea, mamiţule!
De sus poţi acoperi cu privirea aproape o treime din oraş, de la Spitalul Judeţean cu splendida lui Morgă, până la podul de peste râul Buzău. Patru cimitire, dintre care unul privat, Policlinica cu plată, sute de case din ce în ce mai etajate. La orizont, norii şi ciorile cocoţate pe-antene. Dedesubt, mai ales seara, omenirea viermuieşte sub ochi curioşi. De ani şi ani, înălţarea asta în înalt nu-ţi dă ameţeli. Oare de ce răul de înălţime te ia numai când nu eşti acasă? N-ai acelaşi vecin deasupra? Dinspre pământ chip nu-i să ridice privirea. La ce bun să se uite în sus?
Liniştea de 2.15 e înşelătoare. În cam o jumătate de ceas mamele vor invada străduţele paralele. Peste doar câteva ore începe promenada cuplurilor şi a singuraticilor spre Heleşteu şi Obelisc, atracţiile veşnice ale Parcului Crâng. (Iar) către 6, la bătătoarele de lângă terenurile de fotbal, apar puştii. Sub corcoduşi va răsuna familiarul gust al găştii. Şi-odată cu el, o amintire. Să-i spunem uşurare sau răcnet de război? Sau să nu spunem decât că începe?
Chiar în anul morţii bunicii, Anghel a dat cadourile în pungi transparente. Intrau şi ieşeau, primindu-şi, cu mulţumirile de rigoare, pachetul. M-a ţinut lîngă el, chipurile să aranjez surcelele pentru sobă.
“Titi, pentru tine am icoana asta, să te mai închini şi tu la ea!” (auzise el că o cam neglijează pe Irina)
“Tată, Gheorghiţă nu poate veni” – s-a scuzat Dorina.
“Da’ ce are, săracu’?”
“Stă în pat, cu febră!”
“Şi-l laşi să intre în anu’ morţii fără cadou de la mine?”
“E bolnav, zău, bre!”
“Hai, taci, că poate să deschidă uşa, să mă-mbolnăvească şi pe mine. Ia de colea: tabla de şah pentru bolnăvior şi pachetul pentru toţi”.
“Ce le-ai dat, tataie?”
“Rahat, nepoate.”
“Rahat?”
“Da, rahat colorat, de la alimentara. O să le placă, ai să vezi!”
La masă a apărut şi Gheorghiţă, înfofolit şi tot un zîmbet.
“Să trăieşti, socrule, unde-ai găsit tabla?”
“Şi eu cu ale mele. Da, ia spune, ţi-a plăcut rahatul?”
“I-a plăcut, cum să nu-i placă”, sări Dorina la vorbă. “Nici lu’ ăia mici nu i-a lăsat o bucăţică”.
De la masa noastră, a copiilor, l-am căutat din priviri pe tataia. Mi-a făcut semn.
“Vezi în camera din faţă. Pune nişte rahat pentru Cici şi Auraş. Să le-ajungă. Că l-au mîncat singuri pe tot, pofticioşii!”
Notă: dacă veţi găsi în aceeaşi frază scris cu “î” şi “â” sau “sînt” şi “sunt”, nu le consideraţi greşeli de tastare.
De Moş Gerilă, tataia împodobea singur bradul din curte. Nu cu beteală, ci cu fructe care îngheţau noaptea şi prindeau ţurţuri de la ger. Fiecare avea parte de cadoul lui în casă. Se înfăţişau pe rând, să-şi ridice plasele însemnate.
De cînd mi-aduc aminte, tataia mi-a dat bani, “ca să nu depinzi de nimeni, o hîrtie de-o sută, să ştii ce să faci mai tîrziu cu banii.“ Ceilalţi nepoţi primeau jocuri şi dulciuri, iar părinţii cîte-o sticlă de vin din cel mai ascuns loc al pivniţei. În spatele coteţelor, moşul ţinea pivniţa. Zece butoaie mari şi alte cîteva mai mici, damigene pline şi goale, bidoane de toate mărimile şi o cămăruţă specială pentru sticle etichetate. Cele pentru cadouri sau ocazii speciale le păstra în pămînt. A vrut să-mi arate odată unde anume. “Nu-mi place vinul, tataie!“
“Ţie ce ţi-a adus Moş Gerilă? Mie mi-a adus Piticot şi o cutie de bomboane”– rînjea Aurică, convins că-l invidiez de moarte.
“Moş Gerilă îmi aduce tot ce vreau.”
Nu înţelegea răspunsul. “Şi dacă vrei patine?”
“Îmi aduce patine.”
“O minge de fotbal?”
“O minge de fotbal.”
“Şi o maşinuţă teleghidată?”
“Şi o maşinuţă teleghidată.”
Îl dezamăgisem. Nu-i mai stătea gîndul la Piticot.
“Am şi patine şi minge de fotbal şi maşinuţe teleghidate. Nu vrei să vii la mine să ne jucăm cu maşinuţele?”
“Îl întrebi tu pe tata dacă mă lasă?”
Am intrat în casă. Gheorghiţă, în chiloţi. La ei în casă toată familia stătea în chiloţi în casă, de aceea le lua atît de mult să vină să vorbească la telefon cînd erau strigaţi. Pentru că telefon avea doar dom’ Pompili pe străduţă. Juca şah. Singur. O vreme îl admirasem. Ieşea cu tabla pe verandă şi exersa tot felul de scheme. Cel puţin aşa credeam. Vorbea singur pentru doi, comenta mutările cînd ale unuia, cînd ale celuilalt. O dată l-am întrebat pe tataia dacă se antrenează pentru ceva anume. Mi-a răspuns că nici nu ştie să joace.
“Cum nu ştie, tataie, atunci de ce le mută toată ziua pe tablă?”
“Pentru că sînt figurine. Uită-te şi tu: rege, regină, cavaleri, cai, turnuri. Le mută şi el, ca să facă ceva prin curte.”
Treaba asta mă pusese pe gânduri şi cîteva săptămâni l-am tot bătut pe tata la cap să mă-nveţe şah. A scos tabla pe care şi-o cumpărase din primul salariu şi a început să-mi arate. Uite, nici nu mai ştiu ce mi-am cumpărat din primul salariu de om mare. Am uitat, fir’ar!
“Tli, tu de ce nu joci şah cu nenea Gheorghiţă?”
“’Nen’tu Gheorghiţă nu ştie şah.”
Trebuia, nici o discuţie, să mă conving.
Cu şahul am evoluat treptat. La-nceput Vali mă bătea măr ori de cîte ori mă prindea: zece-doişpe la zero. Apoi am început să joc pe la bloc, cu băieţii la masa verde. Masa verde, dinspre blocul 24, era masa pentru jocuri: şah, cărţi, remi. Masa neagră, de la blocul 8, pentru bancuri şi gagici. În fiecare dimineaţă de vacanţă 6-7 partide de antrenament şi 1-2 oficiale. Aşa-s eu, cînd mi se pune pata. Cu cartea asta, la fel. Din momentul în care mi-am dat seama că nu pot să nuo scriu, am început-o. Am avut şi un campionat la măsuţă. Nu l-am cîştigat niciodată, de ce să mănînc căcat aiurea, doar ajungeam frecvent în finala mică. La terminarea gimnaziului, în vacanţa în care-am citit Hamlet, Hoţii şi Don Carlos, că intrasem între primii treizeci dracu’ pe liceu şi mi-era ruşine că păcălisem timpul pe străduţe cu puţel Aurică şi pizdulicea de Cici, în după-amiezele cînd alergam prin casă cu un pistol de traforaj în mînă şi mă împuşcam în oglindă de ofică, nu mai creşteam, frate, ajunsesem media aritmetică dintre ai mei şi degetele rămăseseră neschimbate dintr-a şaptea. Nu mă mai ridicam cu toate exerciţiile şi atîrnatul de bară, săritul cu mîna peste tocul uşii etc. (”ce mic eşti!”, “scînduri mai lungi la sicriu pentru tine”, era răspunsul pregătit la o astfel de afirmaţie terorizantă, “şi oricum prefer incinerarea. E mai sănătoasă, coaie!”), în săptămînile cînd furam din anticariat 1-3 cărţi pe zi, pe lîngă cele 2-3 pe care le cumpăram conştiincios, ei, în zilele alea în care aveam program de citit Shakespeare, Dante (din care nu înţelegeam mai nimic), Dostoievski (“ce faci, Cristi?” “Stau cu Feodor la masă, tataie.” “Cine-i ăsta?” “Dostoievski, băi, tataie. Cel mai mare scriitor din toate timpurile. Prietenul meu, cine dracu’ să fie?”) sau Cehov (pe francezi îi programasem în primul trimestru al anului şcolar, pînă la vacanţa de iarnă, iar americanii pînă-n primăvară, nemţii-ntr-a zecea, că sud-americani erau doar fotbaliştii), da, atunci mă duceam la şahiştii din Crîng, să joc cu maeştri şi să fac bani de cărţi şi casete cu ageamii, să am şi eu bibliotecă, să ascult Black Sabbath şi Iron Maiden, cum scriau ăia mari pe caietele de teză. La 5 lei partida, îi lăsam 2 victorii şi măream miza la 10. Îmi făcusem o colecţie super de surprize de la guma turbo, lipisem poze cu scriitori prin toată casa, aveam abonament la biblioteca judeţeană.(Ana era o bibliotecară super mişto, venea numai în fustă, n-avea mustaţă, carii şi dinţi auriţi, doar stîngul mai scurt cu 3 cm şi mă lăsa pînă şi-n depozit, iar la inventar îmi lua cărţi şi albumele, pe care oricum nu le puteam scoate). Ah, ha, Ana, uitasem de ea, avea 24 de ani şi mă scotea în parc seara, pe la obelisc, să dăm turul lacului şi-mi spunea că o să cresc mare şi o s-o uit, că o să ies cu don’şoare şi că nici măcar n-o să ştiu cum o mai cheamă – “o să mă mărit şi o să mă cheme cine ştie cum”, “tu eşti ana, atît, ce treabă am eu cu numele tău de familie?”, a rîs şi m-a sărutat pe obraz şi patru ani m-am ferit să fiu atins de vreo fată, mi-am pitit obrazul unde mă atinsese ana spunîndu-mi că îşi va aminti toată viaţa de călătoriile noastre şi că trebuie să fiu cineva, să citesc şi să mă pregătesc pentru viaţă, că o am toată înainte, să nu-mi bat joc de ea, păi, ana, care mă înşela cu sufletul ăla tare de copilandru al lui camil bărbatu’ – “tu cum crezi că ar fi scris Ultima noapte dacă asculta John Lennon?”, vai, naiva de ana, salariata, nefututa mea ana, cea care o să-şi boteze băiatul ca pe mine, care urma să se mărite, să plece în state şi să facă trei plozi, oare cu cine mi-o fi făcut copiii, proasta?), ascultam românia cultural la greu, teatru pe plăci, că-mi luasem combină, îmi schimbasem rama ochelarilor, renunţasem la mare. Mi se-acrise, de trei ori pe an, o dată-n tabără şi de două ori cu ai mei. Mă studiam în oglindă (“Ana, ce-nsemnă să fii bărbat?”), refuzam fotografiile, mă-nchideam în cameră, nu mă mai interesa nimic în afară de mine, renunţasem la “Tatăl nostru” din lift, că intrasem, liber, cu adevărat liber. Nu mă mai duceam la Vali doar să le şterg de praf cărţile din bibliotecă şi să le aşez (nimeni nu s-a prins că le ordonam după criterii aiuristice – odată le-am aşezat după data achiziţiei, că Titi obişnuia să le ştampileze – ofiţeru’ şi le data: “azi, 2 iunie, cadou de la maior Icsulescu”), mă duceam de-acum să-i spulber la şah, să m-audă vorbind (“ia zi-i tu lu’ unchiu’, Caragiale i-a tras-o lu’ Veronica Micle sau ce tot mănîncă căcat domnul Eminescu?” „De unde ştie ăsta?… Am uitat, nenea Iancu a avut berărie-n Buzău…”). Iar cu Vali n-am mai avut probleme, că după juma’ de an a renunţat definitiv să mă mai provoace. Bãi, ce-am eu cu ei, că doar făcea tanti Irina nişte cartofi cu brânză de salivez şi-acuma? Să mor dacă nu-i iubesc!
Mda.
Cu Gheorghiţă eram la început.
“Jucaţi un şah cu mine?”
“Da’ ce, tu ştii şah?”
“Am învăţat.”
M-a poftit pe scaun şi am aşezat piesele. Să nu lungesc, limitez partida la patru mutări, “matul păstorului”, cum îi ziceam la bloc. Revanşa? N-o s-o vedeţi! Altădată, atunci aveam chef să-l iau cu mine pe Aurică să se joace cu maşinuţele.
“De ce nu vă jucaţi aici?”
“Păi Aurică n-are maşinuţe teleghidate”.
Gafa pe mine m-a costat o după-amiază de singurătate, iar pe Aurică o urecheală zdravănă.
“Auraş nu pleacă nicăieri!”
Am ieşit pe străduţă. Fără nici un chef.
“Tataie, nenea Gheorghiţă nu ştie şah”.
“Şi tataia ce ţi-a spus?”
Tataia avea de cele mai multe ori dreptate. Când nu era de faţă, m-aşezam pe scaunaşul lui, poate-poate capăt mai mult curaj şi, vorba ălor mari, înţelepciune. Degeaba. Mulţi ani am stat la coadă de bunăvoie. Nu cred că din obişnuiţă, cât din gândul că oricum e timp pentru toţi şi, la o adică, de ce fiu nevoit să-mi bat gura cu o groază de proşti şi să nu-mi amintesc din toate cele?
“DUPĂ CE AI CITIT O CARTE, SĂ TE SPELI PE MÂINI.”*
Radu Petrescu – Ocheanul întors
„Ce credeţi dumneavoastră? zbieră Razumihin, ridicând din ce în ce glasul. Credeţi poate că mă înfurie scornelile lor? Fleacuri! Mie îmi place să-i aud scornind! Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la devăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint. Nici un adevăr n-a fost rostit fără să se fi minţit în prealabil de cel puţin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori, şi asta ne face cinste într-o anumită măsură; dar noi, noi nu suntem în stare nici măcar să scornim o minciună din capul nostru! Scorneşte ce vrei, dar să fie din capul tău şi am să te sărut din toată inima! Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea – papagal! Adevărul n-are să fugă, dar viaţa o poţi băga în mormânt; au mai fost cazuri.”
(F.M. Dostoievski – Crimă şi pedeapsă)
* Cercetatorii britanici au demonstrat că oamenii care se spală pe mâini înainte de a lua decizii devin mult mai îngăduitori, informează ediţia electronică a Daily Mail. ( Ştire PROtv, 2 decembrie 2008)
unu
“Cristi, hai, trezeşte-te, mami!”
“E tîrziu?”
“S-a terminat.”
“Cum adică?”
L-am ridicat în capul oaselor. Privea spre capul meu greu, ca de statuie. Ochii îi râdeau. A mai vrut să zică ceva. Am mai vrut să zic ceva. Ba, la un moment dat, m-am şi rugat să-mi tragă o flegmă-ntre ochi şi să exclame victorios spre mama: “Uite-l pe Cristi că plânge!”
DEGEABA..
Am 29 de ani şi cele patru, n-am numărat mai mult de cinci, vise ale nopţilor de cămin nu sunt decât mici coşmaruri. Parcă o aud pe mătuşă-mea cum râde cu foarfeca-n mână, după ce şi-a tăiat aliniţele de pe sâni: pe care-o vrei, ă?
“Cici are ţîţe!”
“Ce zici, Aurică?”
“Le-am văzut cînd se spăla”.
Era foarte adevărat că, de la un timp, sub tricoul lui Cici se ridica ceva tot mai înţepător. De-asta şi cei mari fluierau cu disperare după pititea şi o-nghesuiau pe după stâlpi. Că unde puteai să te-ascunzi pe străduţă decât după stâlpi? Odată, Sandu, a luat cheile de la trabant şi i-a spus să se ducă cu el în maşină .
“Mi-e frică să mă duc în maşină cu Sandu. Vii cu mine?”
“De ce?”
“Dacă trage de ţîţe şi mi le face ca lu’ tanti Sabina?”- săraca ţîţoasă Sabina, avea vecina ca nişte popice. Ţîţe lăsate de Dumnezeu, nu glumă. Atîrnau vinetele pînă aproape de brîu. Ăia mari ziceau c-au văzut cum şi le dă pe spate. Nu prea era de rîs, da’ toată lumea rîdea la gîndul ăsta.
“Cici, eşti prostă rău. Tre’ să tragă de ele un an în continuu şi n-o s-ajungi ca tanti Sabina.”
“Dacă mă prinde tata?”
“Nu te duci.”
“N-am fost niciodată într-un trabant. Tu ai fost?”
Nici nu-mi trebuia să urc în panarama aia galbenă.
“Nu vin”.
O urmăream cu coada ochiului. Se schimbase ceva cu ea, nu ştiu ce. Cînd mă pupăcea, o făcea mai apăsat ca înainte.
“Vezi ce ţîţe am?”, sări să-mi spună după ce m-am întors din tabără.
Într-adevăr, i se deschisese pieptul.
“Vrei să pui mîna?”
“Aha, te spun lu’ tata!”, sări ca ars Aurică: “Pe mine nu mă laşi şi pe Cristi îl laşi!”
“Nu vreau.”
“Nu vrei?”
“Nu.”
“Băi, Cristi, nici nu ştii ce mameloane are!”
M-a bufnit râsul de faţă cu ea. S-a-ntors cu spatele şi privea în gol, în timp ce Aurică pronunţa apăsat “mameloane”. O bună bucată de vreme îl surprindeam vorbind singur: “mamele”, “mameloane”. “Ce-i, Aurică?”"Vreau şi eu nişte mameloane de-alea!”
“Nu mă laşi, lasă-mă pe mine în locul lui!” – se ruga Aurică. Cici era departe.
“Eşti fraier, să ştii că i-a crescut şi păr în şlipi, ca lu’ mama!”
Aurică era trist. Cum nu mai aveau voie să facă împreună baie, fugea în curte, să se holbeze pe la geamuri. Deşi erau acoperite cu calendare bisericeşti mai vechi în asemenea ocazii, mereu avea grijă să lase câte o fâşie să se desprindă pe după perdea.
“Ai fost în trabant?”
“Ce te interesează pe tine?”
“De fapt, nici nu mă interesează. Faci ce vrei.”
“Dacă vrei să ştii…”
“Nu vreau să ştiu nimic.”
“Vreau să ştii că Sandu e un bou”.
“Ştiu.”
“M-a muşcat, uite!”- dă să-şi ridice tricoul. Mi-am ferit privirea.
“Cici, te cred. E mai bine să nu te mai duci acolo.”
“Uite şi tu cît e de bou!”
Ţineam mâinile pe ochi.
“Nu vrei să vezi?”
“Nu.”
“Atunci de unde ştii că e bou?”
“Pentru că e. Şi pentru că tu eşti o proastă.”
“Da? Bine, da’ să ştii că nu sînt proasta ta!”
De când o revăzuse pe Cici, Vali, cu patru ani mai mare, ateriza tot mai des pe la tataia. Un fel de-a spune “pe la tataia”, că ajungea după ce ăia bătrânii nu erau acasă. Altfel, “Ce mai faci, tataie?”, “Bine, nepoate.”, “Am trecut pe-aici, că eram cu bicicleta”. Dar bicicletă avea dinaintea mea.
“Ai văzut ce ţâţe are Cici?” Rămăsesem în vara aceea singuri. Ai noştri plecaseră împreună în concediu la Covasna. Zilele ni le petreceam la bunică-sa, o femeie singură, destul de amărâtă, Dumnezeu s-o odihnească, doar că, de fiecare dată ajungeam la Cici.
“Auraş, ia suie aici şi plimbă-te!” – îl pasa repejor pe ăla micu, care, încântat să se plimbe cu un Pegas cu şa lungă, dipărea o jumătate de oră. Cici nu era deloc deranjată, se-ncălţa cu pantofii cu toc ai Dorinei şi-mi trimitea bezele prin geam. Mă simţeam în plus, aş fi vrut să-i zic ceva, nu ştiu sigur ce. Dar era prea atentă la Vali. Stăteam la poartă, călare pe Pegasul meu Modern cu şa scurtă, maronie, gata să claxonez dacă venea cineva.
Aurică nu era fraier toată ziua. Profita cât putea de noua conjunctură. Aşa s-a creat lanţul: lua bani (1, maxim 3 lei, că era ieftin) de la cei care vroiau să vadă ţîţele lu’ Cici. Dacă refuza, o ameninţa că o spune că Vali vine când sunt singuri. Cu Marian şchiopul s-a certat rău. L-ar fi fraierit: i-ar fi dat 1 leu în loc de 3. “Să mor io dacă-i mai arăt în viaţa mea mamela lu’ Cici!” – îşi întărea crunta răzbunare.
“Cristi, nu vrei să ne jucăm de-a mama şi de-a tata?”
Aurică era la ţară, toţi plecaţi, curtea numai a noastră.
“Ieşim desculţi!” – ne-am dus în vie, ne-am stropit cu furtunul, ne-am făcut jurăminte suflând unul în altul cu puf de păpădie:”Să moară Aurică dacă mă mai sărută cineva în afară de tine!”, “Să moară Aurică dacă mai las pe cineva să te sărute în afară de mine!”). P-ormă ne-am căsătorit într-un sac de plastic.
“Hai în casă!”
“Nu-ţi place în curte?”
“Vin-o să-ţi arat ceva” – şi m-a tras înăuntru. S-a aşezat pe pat şi aştepta ca proasta. “Urci sau ce faci?”
“Unde?”
“Sui-te pe mine!”
“Cum să mă sui?”
“Uite-aşa!”
“Dacă te omor?”
M-am suit.
“Şi?”
“Hâţână-te!”
“Cum?”
“Mişcă-te, dă din picioare. Împinge-te-n mine!”
Îmi proptii mâinile pe sânii ei – cred c-o dureau. Simţeam cum se foieşte dedesubt.
“Pupă-mă! Mameleşte-mă! Scoate limba şi pupă-mă!”
În clipa aceea a intrat Gheorghiţă, stropit din cap până-n picioare cu motorină, cine ştie ce păţise. Puţea, dobitocul. Vroia să ne spună ceva. Îi rămăsese vorba-n gât şi limba-n afară. Stăteam călare pe fie-sa şi-mi venea să râd de moaca lui, de mine, de situaţie, dracu’ mai ştie. Cici s-a scos imediat, speriată tare, s-a dat spre uşă. Două perechi de palme au năucit-o de-a dreptul. N-a scos un ţipăt, semăna cu mă-sa. A plecat cu ea de păr în bucătărie.
Rămăsesem fără reacţie, privind în sus, ca în atâtea dăţi când n-am înţeles ce se întâmplă cu mine şi ce caut aici. Pe jos urmele noastre murdăriseră carpeta. Mi se uscase noroiul de pe picioare şi priveam păianjenul din colţul tavanului. Nu-mi venea să plec. Aproape mă luase somnul. M-am ridicat cu greu. Când să-mi aranjez tricoul, am văzut pe pantalon o pată. M-am dus glonţ în camera bunicilor. Chiloţii se murdăriseră de ceva lipicios iar pata ajunsese prin tricou pe pantaloni. De la ce? Motorină nu era sigur.
Cici n-a mai jucat pititea, iar Aurică a devenit bănuitor: “Ziceai că nu vrei să-i vezi mamelonul lu’ Cici!” Dormeau în camere separate de-atunci şi curând l-au descoperit cu bani. A recunoscut că-i primea de la copii, “ca să pună mâna”. L-au bătut în curte, cu cureaua la fundul gol, să-l audă tot cartierul cum ţipă. Noroc că nu i-au găsit prea mulţi. Tot Cici l-a salvat. Obişnuia să-i ceară contraserviciu. Cum Aurică nu rezista o zi fără să o atingă, avea un tarif: ” 50 de bani pentru stângul, 25 la dreptul”. Aurică era mort după stângul. Se respecta, cum s-ar spune.
Prins de valul dezvăluirilor, l-a băgat la fund pe Vali, care ani buni n-a mai călcat pe-acolo. Mie nu mi-au spus nimic. Tataia m-a întrebat ce şi cum şi, după ce i-am povestit ruşinat, m-a sfătuit să-mi scot tricoul din pantaloni:”Pînă înveţi să porţi cămaşa în pantaloni, ţine-o pe dinafară!”
Cu toate acestea, între noi trei nu se schimbase nimic. Curând aveam să ne reluăm jocurile. E drept că tot mai rar Cici ieşea din casă, dar Aurică era gata acum de lucruri mai importante – bătăile cu celelalte străzi: “să-i caftim pe Sandu şi pe Marian, şchiopul”.
Ceea ce mi se pare însă interesant, e că peste un număr considerabil de ani de la acele întâmplări, la nunta lui Cici, astăzi femeie respectabilă, cu servici, guşă şi plod în marsupiu, nici măcar n-am fost invitat, iar Vali a pozat în cavaler de onoare. La costum, evident, şi cu cămaşa băgată în pantaloni. Reparaţie morală? Tot ce se poate.
Aş fi vrut ca toate astea să fie rodul sec al imaginaţiei mele bolnave. Să rămână naibii, îngropate acolo, fără slujbe de pomenire. Dar aşa se-ntâmplă. La 29 de ani, când am înţeles, în sfârşit, că nu mai e timp de pierdut, n-am nici măcar inspiraţia şi nici răbdarea să tac şi să uit foamea şi umilinţa, să trec peste toate, ca un om mare. În grabă şi c-o lipsă de înţelepciune scuzabilă până la urmă, m-am apucat – zice-se – să-mi vărs neputinţa de copil de trupă literară. Deşi doar aşa cred că-mi mai puteam deschide viitorul. Pentru unii, şliţul. Pentru ai mei, venele. Pentru mine, sufletul. Cât mai e.
De cînd mi-aduc aminte, tataia mi-a dat bani, “ca să nu depinzi de nimeni, o hîrtie de-o sută, să ştii ce să faci mai tîrziu cu banii.“ Ceilalţi nepoţi primeau jocuri şi dulciuri, iar părinţii cîte-o sticlă de vin din cel mai ascuns loc al pivniţei. În spatele coteţelor, moşul ţinea pivniţa. Zece butoaie mari şi alte cîteva mai mici, damigene pline şi goale, bidoane de toate mărimile şi o cămăruţă specială pentru sticle etichetate. Cele pentru cadouri sau ocazii speciale le păstra în pămînt. A vrut să-mi arate odată unde anume. “Nu-mi place vinul, tataie!“
Aurică era trist. Cum nu mai aveau voie să facă împreună baie, fugea în curte, să se holbeze pe la geamuri. Deşi erau acoperite cu calendare bisericeşti mai vechi în asemenea ocazii, mereu avea grijă să lase câte o fâşie să se desprindă pe după perdea.
